Act de prezenţă pe Internet

Gândul de azi se îndreaptă spre ce am scris ieri, îmbuibată de Bruxelles şi cu mintea invârtită mult de tot, cu dubii serioase, nene! Oricum, pentru sistemul în care funcţionez 8 ore pe zi nu contează dubiile mele, contează să-mi fac treaba. După cum îmi zicea şefu azi, despre o nouă colegă: cred că e o achiziţie bună. Cinstit, domle, cinstit! Jos pălăria, moncher!  Dubiile sunt o chestiune ce-mi re-vine, nu care doar emană sau mă semnifică (cam astea erau variantele care mă încadrau să nu am niciun dubiu despre valoarea dubiilor). Oricum, poate în alt Sistem mai Bun şi dubiile ar fi valorificate cumva. Pfiu, nene! Acum măcar pot reflecta dacă dubiile mă fac mai fericită sau mă feresc de nefericire şi să acţionez în consecinţă. Şi să nu aud chicoteli despre prezenţa dubiilor ca marcă a intelectualului sau ca umanitate profundă. Dubidubiduu, cum cântam acum un an la revelion…

Ne declarăm lipsa de încredere în capacitatea persoanelor din instituţiile din România de a-şi face treaba cum se cuvine, de a se achita de nişte responsabilităţi ce li se cuvin prin prisma funcţiei sociale specifice pe care o îndeplinesc. Semnalăm probleme legate atât de instituţia ca atare, în sensul de structură şi mecanisme de funcţionare. Una peste alta, ambele atrag după sine un capital de încredere în eficienţa instituţiilor publice extrem de scăzut.

Când este vorba de Uniunea Europeană, situaţia pare a fi niţel diferită. Deşi se tună şi fulgeră despre aparatul birocratic monstruos ce o defineşte, ea este un reper de funcţionalitate, un punct de referinţă pentru evaluarea adaptării noastre la nevoile prezentului şi, poate cel mai important, la valorile acestuia, care definesc perspectiva pentru viitor şi cărora le sunt atribuite anumite tactici probabile, anumite programe concrete şi locuri unde vor ajunge banii comunitari.Deşi ultimul punct poate nu apare în discursurile celor ce se manifestă în acest proces de evaluare comparativă mai mult sau mai puţin explicită, mie mi se pare fundamental şi poate singurul care trebuie să ne motiveze schimbarea instituţională. Pentru că în ce priveşte oamenii şi structurile, UE nu are ce model a ne oferi. Birocraţia este literă de lege, oamenii sunt de prea multe ori la fel de dezorganizaţi şi parşivi precum unele specimene locale. A considera funcţionarii UE „lumea bună” şi instituţiile europene un model de organizare, coordonare şi eficienţă mi se pare o prostie şi nu cred că poate sfârşi decât cu o mare dezamăgire sau cu un servilism similar cu cel de acasă.  În ce priveşte UE, eu aş păstra ca puncte de interes viziunea strategică şi iniţiativele majore de alocare a fondurilor comunitare. Profesionalismul funcţionăresc şi organizarea instituţională funcţională, care să reflecte valorile asumate şi realizarea programelor de finanţare, sunt altundeva.

Cât de mult mai uşor mi se pare că e să scrii pe marginea unui alt text, de exemplu a unui film sau a unei scriituri. Un astfel de spaţiu viu este populat de arătări cuminţite într-o poveste, care stârnesc repovestirea. Ca răsfoirea unei broşuri Avon, un mediu sigur, unde nimic rău nu se poate întâmpla, cel puţin dintr-un punct de vedere, cel al întâlnirii violente cu manifestările absurdului. Al nepregătitului, al aerului compact, care repercutează în fiinţa ta întreagă, simbolizat violent ca „viaţă”. Pentru mine acesta este unul dintre simbolurile neomeneşti, reale, ce se află întotdeauna Aici, chiar dacă nu întotdeauna Acum. 

A spune povestea ta pe marginea unei alte poveşti îmi pare soluţia simţirii confortabile cu tine însuţi, cunoaşterii de tine însuţi faţă de unele repere poveşti din lumea cu sens, consecinţa logică a nevoii unui sistem de referinţă care să însemne ceva citibil de toţi, prin tine. Povestitori de poveşti, câtă nevoie de a vă semnifica aveţi, cât de orbi sunteţi şi câtă nevoie de oglinzi. Şi câtă frică, câtă omenească frică, câtă naturală omenească frică. Câtă naturală utilizare a cuvintelor, ce armă, ce ochi întors invers, ce lopată pentru afânarea sufletului.  

Şi mă întreb, cât dezechilibru, câtă linişte, câte amintiri şi câtă încredere trebuie să existe pentru a putea plonja din nou direct în viaţă cu cuvinte, pentru ca ceva nou să apară, fără a te pierde de iubirea oamenilor şi fără a pierde mirarea, focul mocnit al pasiunii ce se recunoaşte? Şi câtă literatură asumată în această întrebare!

Săptămâna asta a fost veselă, dar mă întorc, cumva de înţeles pentru mine, la lucruri mai morbide, la pericole şi sperieturi, pentru a pune pa hârtie. Tocmai am terminat de văzut filmul lui Lars von Trier, „Elementul crimei” şi  am câteva lucruri de spus şi de gândit. …Pauză….

Este o poezie în tonuri de roşu şi galben, este o odă adusă bucuriei şi un manifest pentru temerarii întru ale înţelegerii minţilor bolnave. Inevitabil, prin firea lucrurilor însăşi chiar, nu de om privit astfel, minţi bolnave care distrug inocenţa, care rănesc iremediabil copilăria, omorând-o. Pentru a opri crimele, un poliţist încearcă să intre în mintea asasinului. Încearcă să înţeleagă. Pentru aceasta, se foloseşte de indicaţiile maestrului său, fostul şef al poliţiei, şi începe să reconstituie faptic, prin persoana sa, cele ştiute despre principalul suspect al crimei. Teoria spune că în acest fel cel care investighează va reuşi să identifice condiţiile care făcut ca acea crimă să aibă loc. Şi totul merge ca pe roate, ultimul copil din seria preconizată de crime este găsit, poliţistul o ia pe fetiţă şi împreună se închid într-o încăpere, în care aşteaptă criminalul. Doar că încăperea avea pereţi de sticlă, doar că sticla era folosită pentru a mutila copiii după ce aceştia erau omorâţi. Iar criminalul avea o semnătură la îndemâna tuturor şi populară, după ce primele crime fuseseră făcute publice: un căluţ din plastic lăsat în preajma cadavrului. Plecând de la căluţ, începe manifestul, sinistra poezie a înţelegerii şi intrării în joc de dragul jocului, nu a salvării bucuriei. Poliţistul se află în camera de sticlă. Poliţistul aruncă pe jos căluţul, pentru a întregi complet tabloul crimei, până la limita acţiunii criminale. Dar copilul nu înţelege, copilul crede că el cu adevărat cel care îl va ucide. Ceea ce pentru unul fusese crearea unui tablou complet, realizat cu scopul de înţelege, pentru celălalt a fost fundalul spaţiul morţii sale iminente. De aici, evenimentele se precipită, copilul sparge geamul, el încearcă să o ţină înăuntru, apoi o sufocă şi mai tărziu… 

Mai târziu va fi fost întotdeauna prea târziu pentru a mai vorbi despre ce s-a întâmplat. Poate doar ochii orbi ai nevăstuicii din canal mai spun ceva despre pilda pe care o urlă acest film, despre efectele separării extreme dintre acţiunile întreprinse doar la suprafaţă şi cele care plonjează în minţile bolnave pentru a le înţelege, atunci când este vorba de a opri uciderea oamenilor de către oameni, într-o societate putrezită, cum este Europa imaginată aici de von Trier.

Ieri am primit un mail, şi în mail, un cântecel, şi în cântecel un butoi cu melancolie, şi în melancolie, nişte imagini şi în imagini un chin. Am răspuns la chin. Am primit ca răspuns un alt mail, şi în mail, Nosferatu, şi în Nosferatu, un monstru nemuritor şi incapabil de iubire, şi în imortalitate şi lipsa iubirii, întrebarea despre nevoia unui erou, şi în întrebare, sugestia unui răspuns negativ, şi în răspuns, cererea unei păreri. Iată părerea: în general e nevoie de ce e nevoie. Nu e însă nevoie de monştri implacabili ca Nosferatu, decât dacă e NEAPĂRAT nevoie. După ce aceştia au fost consumaţi, e nevoie din nou doar de ce e nevoie. Pentru a împiedica dependenţa de monştri cred că sunt interzişi eroii. Bineînţeles, cu următoare notă de subsol: decât dacă e NEAPĂRAT nevoie de eroi. Acum, zău, monstrul Nosferatu este un personaj sufocant, o abstracţiune perfectă, cu aspect uman (oribil!) şi care mă face să visez la eroul muritor şi plin de iubire, la fel de tiranic ca şi el. Nosferatu nu are nevoie de nimic, nici măcar de moarte. El este perfect şi perfect va dăinui în veci. Monstrul Nosferatu are însă nevoie de tine. Buhuhuu!

Şi acum, că m-am enervat de-a binelea, cred că mă supăr şi pe măiestria cinematografică, care a dat drumul unei asemenea dihănii implacabile în lume. Pentru că a umanizat abstracţiunea, pentru că ne-au colorat cu idei aduse la viaţă şi ne-au oferit ca momeală şi unele plăceri estetice şi adrenalină, pentru că Nosferatu este un non-personaj viu şi asta îl face imens de puternic, pentru că nu are devenire, pentru că l-a dus pe prietenul meu cu gândul la nevoia de eroi. Da, în primul rând pentru aceasta, pentru faptul că astfel este servit vocabularul şi imaginea  unei împliniri dureroase, pentru că astfel va ciunti din el pentru a se simţi mai bine. Poate nu era NEAPĂRAT nevoie de monstrul Nosferatu…

Mi se pare incredibil cum a reuşit autorul să unească cele două povestiri în trauma lui Pi. Fără a căuta mai departe corespondenţele exacte dintre evenimentele din viaţa sa alături de tigru, alături de cea în care domneşte canibalismul şi moartea violentă a mamei sale, adevărul evenimentelor văzute de ochiul magic al unui Dumnezeu al oamenilor, nu şi al jocurilor dintre aceştia, intersecţii şi ruperi care par să fie sub imperiul altei orânduiri. Ca o bubuitură cosmică şi subpământeană. După ce m-am adâncit relaxată în povestea emoţionantă şi plină de învăţăminte a locuirii unei bărci de salvare alături de un tigru, animal feroce şi sincer, Yann Martel m-a trimis cu viteza infinită a emoţiei în abisul experienţei traumatice a lui Pi. Haina poveştii pare acum transparentă, o utilă pelerină de ploaie, însă nu un veşmânt acoperitor, o haină care să ascundă şi ruşinea nudităţii. Din contră, dezbrăcat-apărat de ploaie în acest fel, Pi capătă un aer de fantastic-real şi îşi recâştigă dreptul de a umbla printre oameni fără să şi-i sperie. Mă bucur că l-am cunoscut, pentru că astfel am resimţit apărarea şi ruşinea într-un fel diferit, o înfrigurare vrăjită, o minune ce însoţeşte admiraţia profundă ce i-o port Creatorului acestui personaj, care a pus în lume o poveste prin care ceea ce s-a născut ca un mecanism de supravieţuire a devenit prin găsirea cuvintelor potrivite şi o poartă pentru ceilalţi.

Mai multe motive pentru cu care nu se poate scrie literatură cu adevărat când unul e tânăr. Primul dintre ele, nu ai văzut încă oamenii devenind şi scriind îţi şopteşti, urli sau fixezi poveştile cu oameni auzite de la alţii sau frumos imaginate. Al doilea motiv, care dacă rămâne la temelia rostului tău ca pictor de imagini şi vorbe adunate ar putea netezi doar cărarea interioară a legăturii dinspre tine către alţii, încrederea în comunicarea scrisă ca mijloc cu potenţial de transmitere a unei interiorităţi. Fără conştiinţa instrumentului cuvânt, fără înţelegerea faptului că celălalt nu te aude, ci aude. O ultimă realitate, cea a încrederii în viaţa din sufletul tău. Cred că tinereţea ar putea fi foarte bine văzută aşa, ca o promisiune a trăirii imaginii din suflet, un film ce aşteaptă să fie jucat şi experienţa schimbării a fi trăită. O încredere ne-filantropică într-o lume mai bună şi o putere de muncă nesupusă altora. Deşi de cele mai multe ori visele îi includ şi pe aceştia, aceştia sunt doar destinatari întâmplători ai acestei lumi pe care eşti pe cale să o înfăptuieşti, afectaţi miraculos şi uimitor de forţa impulsurilor tale din lumea în care soarele răsare în fiecare dimineaţa. Când, de fapt, prin natura impulsului de a visa şi prin singurătatea, singurătatea fiecăruia, ei sunt teoretic atât de nenecesari.  Şi, când se aud bocăniturile în pereţii visului, apare literatura şi începe vara.

Am ajuns la Bamboo prin noroi şi sub ploaie, pe jos de la metrou. Umbrela mi se agăţase în păr, aşa încât şi-aşa destul de rudimentarul aranjament de păr s-a dus naibii. Era o seară frumoasă, cu un frig plăcut, care te conservă fără să îţi ia simţirea din obraji sau din buricele degetelor. După ce am trecut de poartă, în faţă totul era negru, abia apoi am înţeles că acolo se întindea lacul Tei. Înăuntru în club, tineri şi mult roşu. Şi nişte Buda argintii, nişte nuferi puşi în vaze alături de plante de apartament cu frunze, încadrate în perete pluşat, ca o canapea de stat cu picioarele ieşite prin ferestrele posibile spre afară. După ce ne lăsăm hainele, aşteptăm să înceapă. Stau în picioare şi bârfim adunarea omogenă de tineri expresivi, care par sincer bucuroşi să se întâlnească. O comunitate de inşi implicaţi în de-ale Internetului, tineri ca şi noi, tineri după chip, tineri. În fine. Candelabrele ca nişte caracatiţe roşii, cu ghearele roşu carmin, crabi subnutriţi sau paie diforme. (eu) Am intrat, am băut, am aplaudat, am tânjit, dar nu cu sufletul, ci cu imaginaţia, la modul rece, fără regrete. (eu) Am plecat cum am venit sufleteşte, cu retina mai colorată poate, cu nişte votcă la bord, o ţigară fumată pentru atmosferă şi un timp preţios petrecut cu S.

“Aşa cum cerul şi pământul conspiră şi contribuie în egală măsură la uzul şi beneficiul omului, tot aşa ţelul final (al cunoaşterii) este ca ambele filosofii să respingă speculaţiile fără obiect, despărţindu-se de ele şi de tot ce este van şi sterp, păstrând şi dezvoltând ceea ce este solid şi fertil, astfel încât cunoaşterea să nu fie ca o curtezană, doar pentru plăceri şi vanitate, nici ca o servitoare, muncind în slujba stăpânului, ci ca o soţie, spre generare, perpetuare şi alinare.” (la fel ca scriitura de ieri, din Francis Bacon, “Progresul cunoaşterii”).

“Nu poate fi vorba ca experienţa unei singure vieţi să furnizeze exemple şi să prezideze toate evenimentele unei existenţe. Şi asta pentru că se întâmplă adesea ca nepotul sau un alt descendent să-i semene mult mai tare străbunicului decât propriul său fiu; astfel că multe elemente ale prezentului ar putea mai degrabă semăna unor exemple antice decât celor imediat precedente. În sfârşit, inteligenţa unui singur om nu poate suplini învăţătura. Prin aceasta, un singur om poate pune mâna pe tot ceea ce au adunat ceilalţi tezaur comun.” (din Francis Bacon, “Progresul cunoaşterii”, traducere draft realizată de Dana Jalobeanu).